Învierea Domnului


Arhangel st hp 1Arhanghel dr hp 2  Gânduri de Sfintele Paşti în anul mântuirii 2017
               
«Pe Soarele cel mai înainte de soare, Care a apus oarecând în mormânt, întâmpinatu-L-au către dimineaţă, căutându-L ca pe o zi, mironosiţele femei, şi una către alta strigau: “O, prietenelor, veniţi să ungem cu miresme Trupul cel de viaţă purtător şi îngropat, Trupul care a înviat pe Adam cel căzut, care zace în mormânt. Să mergem, să ne grăbim, ca şi magii să ne închinăm şi să aducem miruri în loc de daruri, Celui ce nu în scutece, ci în giulgiu a fost înfăşurat, şi să plângem şi să strigăm:
O, Stăpâne, scoală-Te, Cel ce dai celor căzuţi ridicare
» (Canonul Sfintei Învieri, Icos).

I. Învierea lui Hristos – Sărbătoarea învierii noastre

Învierea Domnului

Dumnezeu ne-a învrednicit şi în anul acesta să avem parte de bucuria sărbătorii Sfintelor Paşti. Din noaptea Sfintei Învieri, până la Praznicul Înălţării Domnului, biserica face vestire mare despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care S-a întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, Care a fost judecat şi răstignit în vremea lui Pilat din Pont, a pătimit şi S-a dat morţii, şi a înviat după trei zile, aşa cum vestiseră despre El proorocii şi Sfintele Scripturi.


Tiberius imperator 3
Patimile, moartea şi Minunea Învierii lui Hristos s-au petrecut pe când împărat la Roma era  Tiberius Iulius Caesar Augustus (14-37),
iar Pontius Pilatus era guvernatorul provinciei Palestina (26-36).
Pilat din Pont 1
Biserica numeşte sărbătoarea Învierii, pe drept cuvânt, «Sărbătoarea sărbătorilor», pentru că ea a dezlegat  taina destinului oamenilor, în perspectiva învierii morţilor şi a vieţii veşnice, în împărăţia lui Dumnezeu.

În rugăciunea pentru sfinţirea apei, din rânduiala Tainei Botezului din Biserica ortodoxă, este enunţat clar şi pe înţelesul tuturor destinul pământesc al lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, din momentul în care Tatăl a hotărât trimiterea Lui la oameni, în trup omenesc la fel ca al nostru, ca să ia asupra Lui păcatele oamenilor (vezi şi Isaia 53) şi prin moartea Lui, să-i ridice din nou «la frumuseţea cea dintâi», adică la starea de fii iubiţi ai lui Dumnezeu: „Că Tu, Dumnezeu fiind, necuprins de gând şi de cuvânt, şi fără de început, ai venit pe pământ, chipul nostru luând, întru asemănare omenească făcându-Te; că n-ai răbdat, Stăpâne, pentru îndurările milei Tale, să vezi neamul omenesc chinuit de diavolul, ci ai venit şi ne-ai mântuit pe noi” (Molitfelnic, Bucureşti 2002, p. 37).
Acest adevăr de credinţă este integrat în ritualul jertfei euharistice din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi cea a Sfântului Vasile cel Mare, expus aici în formulare personală: „Căci Tu eşti Dumnezeu, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt, din nefiinţă la fiinţă l-ai zidit pe om, luând ţărână din pământ, şi cu chipul Tău cinstindu-l, l-ai pus în raiul desfătării, făgăduindu-i întru paza poruncilor Tale, viaţă fără de moarte. Dar neascultându-Te pe Tine, s-a supus amăgirii şarpelui. Pentru păcatele sale l-ai dat morţii şi l-ai izgonit din rai în lumea aceasta şi l-ai întors în pământul din care a fost luat. Dar nu Te-ai depărat de el, nici nu Te-ai întors până la sfârşit de la zidirea Ta, ci i-ai rânduit mântuirea cea din a doua naştere în Iisus Hristos, prin Care să se suie la cer şi să fie iarăşi «cetăţean» al Împărăţiei cerurilor. Pentru aceasta l-ai pregătit, trimiţându-i prooroci, slujitorii Tăi, prin gura cărora Tu i-ai vorbit, şi i-ai vestit mântuirea ce avea să fie, ai făcut minuni prin sfinţi Tăi, iar când a venit plinirea vremii i-ai grăit omului prin Iisus Hristos Fiul Tău, Care S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a petrecut. S-a întrupat din Sfânta Fecioară, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale. S-a născut din femeie, făcându-Se sub Lege, ca să osândească păcatul în trupul Său, pentru ca cei morţi întru Adam să învieze întru Însuşi Hristosul Tău.
S-a dat pe Sine schimb morţii, întru care omul era ţinut, fiind vândut sub păcat, S-a coborât prin Cruce în iad şi a nimicit durerile morţii, iar după trei zile a înviat, căci nu era cu putinţă a fi ţinut sub stricăciune Începătorul vieţii, făcând prin Învierea Sa, cale oricărui trup la învierea cea din morţi”
(vezi Marea rugăciune euharistică din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi cea din Liturghia Sfântului Vasile, Liturghier, Bucureşti 1974, p. 122 şi 175).
Creştinul autentic nu se lasă copleşit de liberalismul total, caracteristic societăţii contemporane seculare. El nu neagă Dumnezeirea lui Iisus Hristos şi nu consideră scrierile Noului Testament opere de ficţiune, nici o colecţie de legende. Pentru el,  Învierea lui Hristos este dovada evidentă, că El este Fiul lui Dumnezeu, că El este începătorul vieţii şi stăpânul morţii, că numai în El există viaţă veşnică.
Creştinul autentic crede în Învierea lui Hristos, în nemurirea sufletelor şi în învierea sa proprie, şi îşi exprimă această credinţă fundamentală în mod deosebit şi evident în zilele pascale, începând din noaptea Sfintei Învieri, până la Praznicul Înălţării Domnului.

Învierea lui Lazar 2
Citim în Sfânta Scriptură a Vechiului şi a Noului Testament despre oameni, care au fost înviaţi în chip minunat (vezi, 3 Regi, 17, 20-23; 4 Regi, 4,30-36). Mântuitorul Însuşi a înviat pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-15),  pe fiica lui Iair (Marcu 5, 35-42; Luca 8, 51-55) şi pe Lazăr din Betania (Ioan 11, 43-44) şi, în cele din urmă, El Însuşi a înviat.

Evanghelistul Matei spune că, după ce Iisus Şi-a dat duhul pe cruce, „catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat; mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora” (Matei 27, 50-53).
Tradiţia bisericească nu a reţinut şi nu a transmis alte amănunte în legătură cu minunea învierii lor, de pildă dacă şi ce au povestit despre viaţa şi lucrurile «de dincolo», de unde se întorseseră, în lumea din care plecaseră cândva, nici de felul cum i-au primit oamenii cărora li s-au arătat şi cu care au vorbit, nici despre ce s-a întâmplat cu ei după ce au înviat. Logic şi sigur este că  învierea lor a fost mai întâi o minune dumnezeiască temporară, pe care Dumnezeu a făcut-o cu ei ca să arate oamenilor că nu există moarte, că sufletele nu mor, că există înviere, iar după ce învierea lor şi-a împlinit rostul cu care a fost făcută, au trecut iarăşi din viaţa aceasta trecătoare, în viaţa de dincolo.
Când vorbim despre Înviere, nu vorbim despre ceva obişnuit şi nu sărbătorim o sărbătoare omenească, ci una dumnezeiască, un eveniment mai presus de fire şi dincolo de a putea fi cuprins cu mintea, care s-a petrecut după planul şi cu puterea lui Dumnezeu.
Evenimentul Învierii lui Hristos nu a fost şi nu este uşor de înţeles şi cu atât mai puţin de  crezut fără argumente temeinice şi solide, care să se impună minţii şi simţirii noastre.
Dacă pentru unii Învierea lui Hristos înseamnă fundamentul pe care îşi clădesc credinţa în Dumnezeu, în nemurire şi în propria înviere, pentru alţii este piatra de poticneală şi de cădere din credinţă.
Dacă pentru unii Biblia nu oferă argumente concrete despre realitatea Învierii lui Hristos, încât să se poată crede în existenţa ei fără incertitudini, pentru alţii, evenimentele şi faptele la care apostolii şi ucenici lui Iisus au fost martori oculari şi au mărturisit despre ele, sunt absolut suficiente: „Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Fapte Sfinţilor Apostoli 2, 32); „Iar pe începătorul vieţii L-aţi omorât, pe Care însă Dumnezeu L-a înviat din morţi şi ai Cărui martori suntem noi” (Faptele Sfinţilor Apostoli 3, 15). „Nu putem să nu grăim cele ce am văzut şi am auzit” (Faptele Sfinţilor Apostoli 4, 20). În acest înţeles avertiza şi Sfântul Apostol Pavel pe creştinii din Corint, zicând: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (1 Cor. 15,14). „Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (1 Corinteni 15, 19).

II. Profeţiile patimilor, a morţii şi a Învierii lui Iisus Hristos

Passion Christi Station I
Patimile şi moartea lui Mesia au fost prevăzute de către proorocii Vechiului Testament. Aceştia au vestit oamenilor, adesea foarte  minuţios, aşa cum le-a fost descoperit de către Duhul lui Dumnezeu. După cum era firesc, profeţiile acestea le-a cunoscut şi Iisus; a ştiut că va fi dat în mâinile oamenilor, că va fi judecat, că va pătimi, că va fi dat morţii şi că va învia.
 


Passion Christi Station IIÎnainte ca profeţiile să se împlinească, El le-a descoperit ucenicilor şi i-a încredinţat că totul se face cu ştiinţa şi cu voia lui Dumnezeu; că El este cu adevărat trimis de Dumnezeu, că patimile, moartea şi Învierea Sa sunt rânduite de Sus, că toate trebuie să se împlinească aşa cum fuseseră rânduite în planul lui Dumnezeu  (vezi, Matei 16, 21; 17, 22-23; 20, 18-19;  Marcu 8, 31-32; 9, 31-32; 10, 32-34; Luca 9, 22; 18, 32-33; 24, 25-27).

Passion Christi Station III
Prevestirea patimilor şi a morţii lui Iisus i-a întristat şi i-a îngrijorat pe ucenici. Petru L-a tras  pe Iisus deoparte şi L-a îndemnat să nu primească să I se întâmple aşa ceva (Matei 16, 22). Vestea că El va învia nu putea să-i bucure, deoarece ei nu credeau în înviere. Profeţia Învierii depăşea puterea lor de înţelegere şi de credinţă.  În gândirea lor, patimile şi moartea puteau fi posibile, dar nu şi Învierea.

Passion Christi Station IV
Cele prevestite de către Iisus, despre ce I se va întâmpla, s-au petrecut întocmai: vânzarea,  arestarea, prezentarea în faţa instanţei religioase,  trimiterea în faţa instanţei civile romane, judecata, batjocura, bătaia, scuipările, condamnarea, răstignirea, moartea şi Învierea.

Iisus înaintea lui Pilat din Pont 4Ucenicii L-au văzut pe Învăţătorul lor murind, L-au îngropat, L-au plâns, s-au lepădat de El şi s-au ascuns, ca nu cumva, din cauza relaţiilor cu El, să fie şi ei daţi judecăţii şi, eventual, aspru pedepsiţi. Când L-au văzut mort, li s-au spulberat toate speranţele. Au gândit şi ei ca toţi oamenii, care ştiau că moartea e sfârşitul a toate. Uitaseră cu desăvârşire că Iisus le spusese că tristeţea lor se va întoarce în bucurie.
Passion Christi Station VIII

Passion Christi Station V
După ce ucenicii s-au întâlnit cu Iisus, după Înviere, şi-au adus aminte de cuvintele Lui (Luca 24, 8);  abia atunci şi-au amintit  că le spuse toate acestea şi au crezut Scripturii şi cuvântului pe care Iisus îl spusese lor mai înainte (vezi, Ioan 2, 22).

Nu ştim în ce măsură cunoscuseră  şi crezuseră ei profeţiile Vechiului Testament, cu privire la Înviere. Ştim însă că n-au crezut cuvintelor lui Iisus, cu privire la moartea şi Învierea Sa, după cum ei înşişi mărturisesc sincer că «se îndoiseră» (Matei 28, 17).

Passion Christi, Station IX 
S-au îndoit după ce au fost dezamăgiţi de Cel în Care ei văzuseră un «prooroc, puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor, faţă de Care ei speraseră că ar fi putut fi Mesia cel prezis de profeţi şi aşteptat de tot poporul, ca să izbăvească pe Israel» (Luca 24, 21).
Passion Christi, Station XÎn timpul pătimirii şi al morţii, Acesta S-a dovedit în ochii lor a fi fost om ca toţi oamenii, nelipsit de toate slăbiciunile omeneşti. Nu S-a mai remarcat prin puterea facerii de minuni, ca mai înainte. S-a lăsat hulit, batjocorit, lovit, scuipat, răstignit pe cruce ca un nelegiuit, ca în cele din urmă, după ce a îndurat mari suferinţe, să moară ca oricare alt om.

Passion Christi, Station XI Moartea biologică I-a fost constatată oficial de către ostaşul de pază la locul răstignirii, după obiceiul vremii: „cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă”,  separarea globulelor roşii de cele albe fiind considerată dovada morţii biologice.

Passion Christi Station XIIAuzind că Iisus a murit, Pilat a îngăduit lui Iosif cel din Arimateea şi lui Nicodim să-L coboare de pe cruce.

Passion Christi Station XIII
Aceştia au luat trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei şi, din cauza «vinerii iudeilor», l-au pus în grabă (provizoriu?) într-un mormânt, în care nu mai fusese nimeni îngropat, şi pe care Iosif şi-l săpase în stâncă, după care au prăvălit o piatră mare la uşa mormântului (vezi, Matei 27, 57-60; Marcu 15, 43-46; Luca 23, 50-53; Ioan 19, 38-42;).

Passion Christi, Station XIV
Arhiereii şi fariseii şi-au adus aminte că „amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă: «După trei zile Mă voi scula»”. Au mers la Pilat şi i-au cerut să rânduiască strajă la mormânt până a treia zi, „ca nu cumva ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi să spună poporului: «S-a sculat din moţi». Pilat le-a zis: «Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi». Iar ei ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra” (Matei 27, 63-66).
Trupul lui Iisus  a fost înmormântat vineri noaptea, în grabă, când se lumina spre sâmbătă. De faţă au fost şi femeile mironosiţe, unele venite cu El din Galileea, care au privit mormântul şi cum a fost pus trupul Lui înfăşurat în giulgiu; au văzut şi piatra prăvălită la intrarea în mormânt, care li s-a părut greu de urnit; întorcându-se, au pregătit miresme şi miruri; iar sâmbătă „s-au odihnit, după lege” (vezi Luca 23, 54-56).
Vor fi fost de faţă şi la sosirea ostaşilor puşi să păzească mormântul pecetluit, şi de la care ele vor fi aflat că sunt detaşaţi să facă pază doar în următoarele trei zile (vezi Matei 27,64). Dacă mironosiţele n-ar fi ştiut acest amănunt,  nu s-ar explica siguranţa cu care ele au venit să pătrundă în mormântul pecetluit şi supravegheat cu străşnicie, ca nu cumva ucenicii să fure trupul lui Iisus şi să spună poporului că a înviat.

III. Învierea Domnului Iisus Hristos

În predica rostită celor adunaţi în casa sutaşului Corneliu, Petru, ucenicul şi Apostolul Domnului,  spune despre Iisus Nazarineanul că „a fost omorât, spânzurat pe lemn. Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I-a dat să Se arate, nu la tot poporul, ci nouă martorilor, dinainte rânduiţi de Dumnezeu” (Faptele Sfinţilor Apostoli 10, 39-41).
În acelaşi cuget, Sfântul Apostol Pavel scrie creştinilor din Corint că Hristos, „deşi a fost răstignit din slăbiciune, din puterea lui Dumnezeu este însă viu”, adică El n-a înviat din puterea Sa, ci din puterea lui Dumnezeu-Tatăl (vezi 2 Corinteni 13,4).
Învierea lui Hristos s-a întâmplat în taină. Fără zgomot şi fără martori. N-a fost un act senzaţional. Iisus a ieşit din mormânt în chip minunat, precum în zilele de după Înviere, când a venit la ucenici prin uşile încuiate şi a stat în mijlocul lor. Peceţile mormântului au rămas neştirbite, giulgiurile şi năframa, cu care fusese înfăşurat în grabă trupul fără viaţă, au rămas în mormânt.
Peceţile şi piatra care slujea de uşă au fost înlăturate abia după Înviere, de către îngerul lui Dumnezeu, spre marea spaimă a soldaţilor străjeri, rămaşi muţi de uimire. Iisus nu a părăsit locul îngropăciunii, ci a aşteptat până când vor veni careva dintre ucenici şi prieteni, iar după ce vor vedea mormântul gol, să le fie vestită Învierea Sa.
Invierea Domnului (sec. XVIII), Manastirea Tiganesti (RO) 1
Învierea lui Hristos n-a fost remarcată nici măcar de către ostaşii care păzeau mormântul, ceea ce nu înseamnă că aceia adormiseră, cum au fost sfătuiţi să spună. Ei nu L-au văzut pe Iisus înviind (cum vrea să ne spună reprezentarea Învierii din imaginea alăurată), ci doar pe îngerul Domnului care a coborât din cer şi a prăvălit piatra de pe mormânt. Au alergat la arhiereii şi bătrânii poporului, cărora le-au spus că s-a făcut cutremur mare, pe când un înger cu înfăţişare de fulger, înveşmântat în haină albă ca zăpada, a coborât şi a îndepărtat piatra de la intrarea în mormânt. Ei s-au înspăimântat şi s-au făcut ca morţi. Au auzit însă că a spus unor femei care veniseră acolo că Iisus Cel răstignit, pe Care ele Îl căutau ca pe un mort, nu mai este în mormânt, căci a înviat. Ca ele să creadă cuvintelor lui, le-a îndemnat să intre în mormântul gol, să vadă locul unde zăcuse trupul Lui. Arhiereii şi bătrânii poporului au dat ostaşilor mulţi arginţi şi i-au învăţat să spună că, pe când ei dormeau, ucenicii lui Iisus au venit noaptea şi L-au furat.  Ostaşii au povestit cum fuseseră sfătuiţi, astfel că minciuna aceea s-a răspândit în toată lumea (vezi Matei 28, 1-2) şi este crezută de către mulţi, chiar şi în zilele noastre.
O descriere a minunii Învierii lui Hristos nu s-a scris, deoarece nimeni n-a cutezat să spună că ar fi fost prezent în vecinătatea mormântului. Chiar şi întâmplător să se fi aflat acolo, n-ar fi îndeplinit condiţia de martor cu greutate (testis gravis), având în vedere că în jurisprudenţa romană, depoziţia unui singur martor nu putea fi luată în orice situaţie şi necondiţionat în considerare, întrucât (unus testis nullus testis est) un singur martor nu e martor.

Coborârea la Iad - Mânastirea Moldovita - 1537 hp 1Învierea lui Hristos n-a fost observată de nimeni, a fost însă constatată de foarte mulţi, care  au descris împrejurările în care L-au întâlnit pe Hristos cel Înviat. Mărturiile lor au fost credibile şi convingătoare, astfel că ea a fost crezută nu numai de către cei care au văzut şi au crezut, ci şi de cei care n-au văzut, dar în baza mărturiei înaintaşilor, au crezut (vezi Ioan 20, 29).
Evangheliştii nu descriu minunea Învierii lui Hristos, ci doar faptele petrecute după şi în legătură imediată cu evenimentul minunat.
Evangheliile sinoptice (cele după Matei, Marcu şi Luca), spre deosebire de  Evanghelia după Ioan, conţin detalii importante, care înlesnesc o aproximativă reconstituire a ordinii logice, în care s-au desfăşurat evenimente în vremea aceea: „După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi(a) a săptămânii (Duminică), foarte de dimineaţă, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, şi Salomeea au cumpărat miresme şi, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt ca să ungă trupul lui Iisus. Şi ziceau între ele: «Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? »  Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi”. (Matei 28, 4; vezi şi Marcu 16, 1-5: Luca 24, 1-1-5; Ioan, 20,1).Femeile la ormântul Domnului hp 2
 Femeile se vor fi înspăimântat şi ele şi vor fi întrebat ce va să însemne aceasta. „Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: «Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut. Şi degrabă alergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea»” (Matei 28, 2-7). Ele,  ridicându-şi ochii au văzut că piatra fusese răsturnată, deşi era foarte mare. Şi intrând în mormânt, nu au găsit trupul Domnului Iisus, au văzut însă pe un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici. A înviat! Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea, zicând că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoşi şi să fie răstignit, iar a treia zi să învieze. Şi ele şi-au adus aminte de cuvintele Lui. Şi întorcându-se de la mormânt, au alergat să vestească toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi”. Petru si Ioan alearga la mormant
Se pare că Maria Magdalena nu a intrat în mormântul gol împreună cu celelalte femei. Văzând piatra înlăturată de la intrarea în mormânt, a alergat şi a venit la Simon-Petru şi la celălalt ucenic (Ioan Evanghelistul) pe care-l iubea Iisus şi le-a zis: „«Au luat pe Domnul din mormânt şi noi (deci nu venise singură la mormânt, ci însoţită de celelalte mironosiţe n.n.) nu ştim unde L-au pus». Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt. Şi cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât Petru (era mai tânăr!), a sosit cel dintâi la mormânt.  Şi aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat (cumva de teama în confruntarea cu moartea?).

Petru si Ioan la mormant
”A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt şi a văzut şi a crezut”.
La mormânt nu mai era nimeni, care ar fi putut da vreo lămurire, cu privire la cele petrecute acolo. Femeile şi străjerii plecaseră să vestească Învierea lui Hristos: mironosiţele – ucenicilor şi soldaţii – arhiereilor şi bătrânilor poporului (vezi Matei 28, 1-7; Marcu 16, 1-8; Luca 24, 1-8;  Ioan 20, 1-8).


IV. Martorii Învierii Domnului
Femeile mironosite 2
1. Femeile mironosiţe
martore ale Învierii lui Iisus Hristos

Când vorbim despre martorii Învierii, facem abstracţie de vestea Învierii lui Hristos, adusă arhiereilor şi bătrânilor poporului de către soldaţii aflaţi de strajă la mormânt.
Aceia n-au văzut Învierea lui Hristos, nici pe Iisus Înviat, ci doar pe îngerul care a rostogolit piatra de la intrarea în mormânt, şi l-au auzit spunând mironosiţelor că Iisus a înviat.
Cele dinti, cărora Iisus li S-a arătat după Învierea Sa, au fost femeile care Îl însoţiseră pe Iisus din Galileea şi alte femei din comunitatea apostolilor, care au venit în dimineaţa aceea cu miresme la mormânt;  ele au fost cele dintâi care L-au recunoscut şi cu care El a vorbit; cele dintâi care au vestit Apostolilor cuvintele: «Hristos a înviat!».
Deci este de reţinut că mărturia Învierii lui Hristos nu vine de la o singură persoană, care s-ar fi putut înşela cu privire la ce vede sau aude, ci de la mai multe, iar faptul că mărturia tuturor este identică şi sinceră nu se poate pune sub semnul îndoielii.
Femeile au venit la mormânt a treia zi după îngropare, ca să împlinească ceea ce nu s-a putut face  înainte de grabnica înmormântare şi anume ungerea cu mir a trupului lui Iisus, de unde şi numele de mironosiţe, adică purtătoare de mir, cu care nume au intrat şi au rămas în Istoria Bisericii. Faptul, că ni s-au transmis numele la câteva dintre ele: Maria Magdalena, Ioana, Maria, mama lui Iacov, Salomeea (vezi Matei 28, 1; Marcu 16, 1; Luca 23, 55; 24,1), subliniază autenticitatea martorilor.
Ele porniseră de acasă conştiente că vor găsi trupul neînsufleţit al lui Iisus, faţă de Care aveau de îndeplinit o ultimă datorie, după datină. Când au sosit la mormânt, iată un înger cu înfăţişarea ca fulgerul, îmbrăcat în haină albă ca zăpada, la înfăţişarea căruia ele s-au cutremurat şi care le-a zis: «Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici, căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut» (Matei 28, 5-6; Marcu 16, 5-6; Luca 24, 2-4; Ioan 20,1).   Au intrat în mormânt, dar nu L-au găsit pe Cel care fusese înmormântat acolo. Mormântul era gol.  Se mai aflau acolo năframa şi giulgiurile cu care fusese înfăşurat trupul lui Iisus.
Deşi mormântul era gol, nu s-au gândit la posibilitatea învierii. Dimpotrivă. Neavând pe cineva care să dea la o parte piatra care baricada intrarea în mormânt, în drum spre mormânt, se întrebau îngrijorate: «Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?».
Faptul că ostaşii erau încă preznţi la mormânt nu s-au gândit nici la posibilitatea că cineva ar fi putut muta trupul lui Iisus în altă parte, cum a crezut Maria Magdalena (vezi Ioan 20,15), care, după ce a văzut mormântul gol, «sta afară lângă mormânt plângând».
Pe când plângea, s-a aplecat spre mormânt şi a văzut doi îngeri în veşminte albe şezând, unul către cap şi altul către picioare, unde zăcuse Iisus. Şi aceia i-au zis: «Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?» Ea le-a zis: «Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus». Zicând acestea, ea s-a întors cu faţa şi a văzut pe Iisus stând, dar nu ştia că este Iisus… Ea, crezând că e grădinarul, I-a zis: «Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica». Iisus i-a zis: «Maria!». Întorcându-se, aceea I-a zis evreeşte: «Rabuni!» adică, «Învăţătorule» (vezi Ioan 20, 11-16).
Maria Magdalena la mormântul lui Iisus 3
Convorbirea dintre Maria şi Iisus cel Înviat va fi fost auzită şi de către celelalte femei venite la mormânt, pe care El le-a întâmpinat cu cuvântul cel mai potrivit momentului: «Bucuraţi-vă!» (Matei 28,9-10). Altfel spus: «Nu mai plângeţi! Bucuraţi-vă!  Nu vă temeţi. Cu Învierea Mea, am învins moartea. Mergeţi de spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea şi acolo Mă vor vedea». Apoi le-a trimis să vestească ucenicilor Învierea (vezi Marcu 16, 7).

2. Ucenicii Şi Apostolii – martori ai Învierii lui Iisus Hristos

Din cuprinsul Sfintelor Evanghelii ştim că ucenicii Domnului s-au îndoit, auzind că Iisus a înviat (Matei 28, 17). Iisus i-a prevenit de mai multe ori că El va fi omorât, dar a treia zi va învia.
Deşi au fost martori, când Iisus a înviat trei oameni – pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair şi pe Lazăr din Betania – ucenicii au ignorat profeţia lui Iisus.  N-au crezut că El ar  putea să învingă puterea morţii sau să-i poruncească să abandoneze prada. După ce au fost martori la judecata lui Iisus, după ce vor fi auzit pe conducătorii religioşi, cerând de la Pilat să-L condamne la moarte prin răstignire (vezi, Matei 27, 23; Luca 23, 21- 23),  după ce L-au văzut mort şi îngropat, ucenicii şi poate toţi cei care Îl cunoscuseră pe Iisus, au pierdut speranţa că El avea să fie Mesia, a cărui venire o aştepta tot poporul, după cum mărturiseşte unul dintre cei doi ucenici ai lui Iisus, care mergeau la Emaus: «Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel» (vezi Luca 24, 21).
După Înviere, Iisus le-a trimis ucenicilor Săi cuvânt  să meargă în Galileea, să-L întâlnească într-un anumit loc, în munte, pentru  a primi de la El binecuvântare şi porunca să vestească Evanghelia tuturor neamurilor, să le boteze în numele Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, să le înveţe să păzească toate învăţăturile pe care ei înşişi le-au primit de la El vezi Matei 28, 19-20).
Întâlnirile cu Iisus, după Înviere, i-au forţat pe ucenici să creadă că Cel, care a venit la ei, care a mâncat cu ei, care le-a vorbit, Căruia ei I-au pipăit rănile lăsate de cuie la mâini şi la picioare, şi rana din coasta Sa, pricinuită de suliţa sutaşului, nu este altcineva decât Iisus, Cel pe care cu trei zile Îl văzuseră mort şi îngropat. Evangheliştii mărturisesc cu sinceritate şi într-un singur cuget întâlnirea cu Iisus Hristos după Învierea Sa, căci evenimentul era pe cât de mare, pe atât de neobişnuit.
După Înviere, Iisus S-a arătat nu numai femeilor mironosiţe, ci şi ucenicilor Săi, în repetate rânduri. Li S-a arătat ucenicilor adunaţi la rugăciune, în ziua Învierii, pe când aceştia, încă sub impresia morţii Învăţătorului lor, de frica iudeilor stăteau ascunşi, uşile fiind încuiate (vezi Ioan 20,19)

Iisus cu Apostolii fara Toma
Iisus a venit la ei prin uşile încuiate, a stat în mijlocul lor şi le-a dat bineţe cum obişnuia să-i întâmpine: «Pace vouă!». Văzându-L, ucenicii s-au tulburat şi s-au spăimântat, crezând că îi înşeală simţurile, că văd o fantomă.
Ei Îl văzuseră mort şi credeau că El murise definitiv şi pentru totdeauna. Iisus, i-a întrebat mustrător: «De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră?»
Ca să-i convingă că nu văd o fantomă, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale, zicându-le: «Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am» (vezi, Luca 24, 37, 38-39; Ioan 20, 19-20).
Ucenicii, deşi copleşiţi de bucurie, erau totuşi neîncrezători. Atunci Iisus i-a întrebat: „«Aveţi ceva de mâncare? » Iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. Şi luând, a mâncat în faţa lor” (Luca 24, 41-43).
Iisus cu Apostolii la Marea TiberiadeiSfântul Ioan Evanghelistul descrie întâlnirea ucenicilor cu Iisus după Înviere, la Marea Tiberiadei, în Galileea, când, ca să-i încredinţeze că El, după Înviere, nu e un duh, a mâncat în faţa lor peşte fript (vezi Ioan 21, 4-22).
Sfântul Petru îşi va aminti mai târziu de acest moment şi va sublinia argumentul realităţii trupului lui Iisus cel Înviat şi va spune: «Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I-a dat să Se arate, nu la tot poporul, ci nouă, martorilor,  dinainte rânduiţi de Dumnezeu, care am mâncat şi am băut cu El, după învierea Lui din morţi» (Faptele Sfinţilor Apostoli 10, 40-41).

3. Sântul Apostol Toma  – martor al Învierii lui Hristos

S-a întâmplat ca Toma, unul din cei doisprezece ucenici, cel numit Geamănul, să nu fie cu ei, când a venit Iisus şi a stat în mijlocul lor. Ucenicii i-au vestit şi lui Toma Învierea Domnului: «am văzut pe Domnul!» dar Toma n-a crezut spuselor lor. Toma gândea logic, fapt pentru care el n-a crezut în înviere în general, iar de Învierea lui Hristos s-a îndoit şi a rămas sceptic până a fost confruntat cu evidenţa învierii (vezi Matei 28,17).

Iisus Se arata ucenicilor fra Toma 1Astfel  a intrat Toma în istoria Bisericii prin credinţa sa îndoielnică şi a devenit simbolul incertitudinilor în general. Incertitudinea lui a devenit în limbajul popoarelor sintagma «Toma necredinciosul». Dacă la început au fost neîncrezători, «ei care s-au îndoit», în cele din urmă  au crezut ceea ce au văzut şi au auzit, Toma însă îşi va fi spus că «învierea este cu neputinţă, devreme ce, cineva odată mort, e mort pentru totdeauna. Noi toţi L-am văzut pe Iisus mort şi îngropat, ori ceea ce aţi văzut voi, când eu nu eram cu voi, a fost o fantomă, un duh, de aceea, ca să cred,  am nevoie de probe de domeniul evidenţei, bazate pe experienţă proprie».

Iisus Se arata ucenicilor cu Toma 2

Şapte zile l-a lăsat Iisus să aştepte în îndoiala lui. „După opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: «Pace vouă! »”. Apoi i-a zis lui Toma: «Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fii necredincios, ci credincios» (Ioan 20,26-27).

Momentul întâlnirii lui Toma cu Cel Înviat a fost de răscruce, de convertire, de trecere de la necredinţă la credinţă. Evidenţa Învierii l-a copleşit pe ucenic. Fără să mai cerceteze, îngenunchind în faţa lui Iisus, a tras concluzia spontană, că un om înviat nu mai poate fi numit om, ci Dumnezeu, şi a exclamat: «Domnul meu şi Dumnezeul meu» (vezi Ioan 20, 28)

4. Ucenicii Luca şi Cleopa – martori ai Învierii lui Hristos

În Evanghelia după Luca este descrisă întâlnirea lui Iisus cu doi dintre ucenicii Săi, chiar în ziua Învierii, adică Duminică (vezi Luca 24, 13-31), în timp ce aceştia mergeau spre Emaus, o localitate ca la 60 de stadii (ca 11 km) depărtare de Ierusalim.
După ştirile primite prin tradiţia bisericească, cei doi se numărau în ceata celor Şaptezeci de ucenici; numele unuia dintre cei doi era Luca, pe celălalt îl chema Cleopa. Luca este autorul Evangheliei ce-i poartă numele şi tot lui i se atribuie cartea Faptele Sfinţilor Apostoli.
Pe drum spre Emaus 2
Întâlnirea cu Iisus după Înviere, pe drumul spre Emaus, este cuprinsă numai în Evanghelia după Luca, despre care se crede că autorul nu o descrie din cele povestite de către alţii, ci în calitate de martor direct şi participant la convorbirea care a avut loc cu «străinul», care li s-a alăturat pe drum şi i-a însoţit, până la locul unde ei trebuiau să ajungă până la lăsatul serii.
După cele întâmplate în Ierusalim cu Învăţătorul lor, Luca şi Cleopa erau trişti, dezamăgiţi şi descumpăniţi. Pe drum li s-a alăturat un călător «străin», care a intrat cu ei în vorbă, întrebându-i: «Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru?».

«Străinul» era Iisus cel Înviat, pe Care ei nu L-au recunoscut. I-au povestit  nenorocirea la care participaseră neputincioşi cu trei zile înainte în Ierusalim, şi anume judecata, moartea şi îngroparea Învăţătorului lor, Iisus Nazarineanul, în Care ei văzuseră un «prooroc, puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor». Speranţele lor, că El ar fi putut fi Mesia cel prezis de profeţi şi aşteptat de tot poporul, s-au spulberat după ce căpeteniile religioase şi civile L-au osândit la moarte şi L-au răstignit (vezi Luca 24, 19-20).
I-au spus şi despre vestea ce i-a înspăimântat, adusă de nişte femei, după ce acelea merseseră dis-de-dimineaţă la mormânt, pe care l-au găsit gol. I-au mai spus că o arătare de îngeri le-au spus femeilor că El ar fi înviat. Au mers la mormânt şi unii dintre ucenici, (Petru şi Ioan, şi probabil şi ceilalţi ucenici), să verifice cele povestite de femei. Şi aceia au găsit mormântul aşa precum spuseseră femeile, dar nici pe El nu L-au văzut, nici pe îngeri (vezi Luca 24, 22-24; Ioan 20, 3-8).
Pe drum spre Emaus 1Străinul S-a angajat în convorbire cu ei şi le-a tâlcuit Scripturile; le-a dovedit nu numai că nu era străin de evenimentele întâmplate în Ierusalim, dar şi că ştie despre ele şi despre rostul lor mai mult decât ştiau ei. Începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor toate cele scrise despre Mesia în toate Scripturile, ca ei să înţeleagă că Hristos trebuia să pătimească acestea şi să intre în Slava Sa (vezi Luca 24, 25-27).

Iisus, Luca si Cleopa la Emaus 1
Au ajuns la Emaus la căderea serii, iar Străinul Se făcea că merge mai departe. “Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: «Rămâi cu noi că este spre seară şi s-a plecat ziua». Şi a intrat să rămână cu ei”
(Luca 24,29).

Cina din Emaus 1 Când s-au aşezat la cină, Străinul a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a împărţit-o, după ritualul cu care ei erau deja obişnuiţi, în timpul când erau împreună cu Învăţătorul lor. În clipa binecuvântării şi a frângerii pâinii, ochii lor s-au deschis şi ei L-au cunoscut; şi El S-a făcut nevăzut de ei. Surprinşi şi nedumeriţi de această întâlnire neaşteptată cu Iisus, cei doi ucenici au zis unul către altul: «Oare, nu ardea în noi inima noastră când ne tâlcuia Scripturile?» (Luca 24, 32).

5. Apostolii Petru şi Ioan – martori ai Învierii lui Iisus Hristos

Pogorarea Sf. Duh, Arhid. Gabriel Sibiescu
Care mărturie poate fi mai convingătoare decât cea afirmată nemijlocit, de către cineva care a fost prezent la locul şi momentul în care s-au petrecut faptele.
Petru şi Ioan au fost primii dintre ucenici, care, auzind vestea Învierii lui Iisus de la mironosiţe, au alergat la mormânt, pe care l-au găsit gol (vezi Ioan 20, 1-8).
Petru şi Ioan au fost primii ucenici, care au predicat Învierea lui Hristos mulţimilor, în ziua praznicului Cincizecimii.
În timp ce ucenicii stăruiau împreună  în rugăciune, „în încăperea de sus, unde se adunau de obicei…, s-a făcut din cer, fără de veste un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (vezi Faptele Sfinţilor Apostoli 1, 14 şi 2,1-3).
Pogorârea Duhului Sfânt a fost împlinirea făgăduinţei făcută ucenicilor de către Mântuitorul Hristos, înainte de Înălţarea Sa la cer: «Eu voi trimite peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus» (Luca 24, 49-50). Tot înainte de Înălţarea Sa la cer, Iisus i-a împuternicit pe ucenici să meargă în numele Lui în lume şi să vestească Evanghelia tuturor neamurilor; să le boteze în numele lui Dumnezeu cel în Treime, şi să le înveţe să păzească poruncile şi învăţăturile, pe care ei le-au primit de la El.

Christi Himmelfahrt 3După ce le-a făgăduit că El va fi cu ei «până la sfârşitul veacului » (Matei 28, 19-20), în prezenţa lor, fără a mai trece prin moarte, S-a înălţat la ceruri, în slava lui Dumnezeu.
După ce au fost «îmbrăcaţi» de Sus cu puterea Sfântului Duh, Apostolii au fost înzestraţi cu charisme, pe care ei nu le avuseseră până atunci. Aveau cunoştinţe despre ceea ce nu învăţaseră niciodată. Erau capabili să tâlcuiască proorociile mesianice despre Hristos, cuprinse în Scriptură.
Ei, care după ce L-au văzut pe Iisus răstignit, mort şi îngropat, de frica iudeilor petreceau în ascunzişuri tainice cu uşile încuiate (vezi Ioan 20,19), s-au încumetat să-L vestească pe Iisus Cel Înviat în văzul şi în auzul mulţimilor. Au putut face semne şi minuni, cum mai făcuseră o singură dată, de probă (vezi Matei 10, 8; Luca 10, 9, 17). Vorbeau limba lor maternă, dar şi alte limbi, spre mirarea şi pe înţelesul pelerinilor iudei şi neiudei prezenţi în Ierusalim la sărbătoarea Cincizecimii – bărbaţi cucernici din Ierusalim şi din toate neamurile care sunt sub cer, veniţi aici din  diferite provincii imperiale, în care se vorbeau limbi diferite.
Se aflau acolo parţi (vechi popor în Asia n.n.), mezi (popor iranian n.n.) şi elamiţi (popor din sud-vestul Iranului n.n.) precum şi cei veniţi din Mesopotamia, din Iudeea şi din Capadocia, din Pont şi din Asia, din Frigia (regiune centrală – Anatolia în Turcia de azi n.n.), din Pamfilia în Egipt şi din părţile Libiei, cea de lângă Cirene, şi romanii în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi. Toate aceste neamuri îi auzeau pe apostoli vorbind în limbile lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, încât toţi erau uimiţi şi nedumeriţi, nu numai de cele ce auzeau, dar şi de ceea ce se petrecuse cu ei înşişi (vezi Faptele Sfinţilor Apostoli 2, 4-12).

Apostolul Petru în ziua Cincizecimii 1
Apostolul Petru a ridicat glasul şi a rostit o predică fulminantă – de fapt un aspru rechizitoriu adresat «bărbaţilor izraeliţi», cu privire la Iisus Nazarineanul, «bărbat adeverit între ei de Dumnezeu, prin puteri, prin minuni şi prin semne pe care le-a făcut prin El Dumnezeu, precum ei ştiau, pe Care ei (bărbaţii izraeliţi n.n.), după sfatul cel rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu, L-au luat şi, prin mâinile celor fără de lege, L-au omorât. Pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea» (Faptele Sfinţilor Apostoli 2, 22—24). «Voi l-aţi omorât pe Acela, dar Dumnezeu n-a lăsat în iad sufletul Lui şi nici trupul Lui n-a văzut putreziciune. Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori» (Faptele Sfinţilor Apostoli 2, 31-32).
Aceasta este marea şi convingătoarea mărturie, pe care Petru a făcut-o în numele său şi în numele celorlalţi ucenici: «Dumnezeu L-a înviat! Şi despre aceasta noi toţi suntem martori. Noi L-am văzut şi am vorbit cu El. I-am auzit învăţătura Lui, şi v-o vestim şi vouă, după cum El ne-a poruncit să o vestim tuturor neamurilor» (vezi Matei 28, 19).
Predica lui Petru şi a celorlalţi Apostoli a fost atât de convingătoare, încât în acele zile, s-a constituit prima comunitate creştină în Ierusalim, iar numărul celor care s-au botezat după ce auziseră vestea Învierii lui Iisus Hristos şi crezuseră, s-a făcut ca la cinci mii (vezi Faptele Sfinţilor Apostoli 4, 4).

6. Rabinul Saul  – Paul Apostolul martor al Învierii lui Iisus Hristos

Pavel, Sf. Apostol 2
Când a întrat în istoria Bisericii, Saul era  un rabin tânăr şi foarte învăţat în cele ale Legii şi Scripturilor. A fost elevul rabinului Rabban Gamaliel I (*cca. 9 –
50) – teolog erudit reprezentativ pentru iudaismul fariseic.
Datorită erudiţiei şi a credinţei sale, Saul avea mare trecere în faţa ierarhiei de la Templul din Ierusalim. Numele lui este menţionat pentru prima oară, în legătură cu procesul şi uciderea cu pietre a primului martir creştin, Sfântul Apostol şi Arhidiacon Ştefan.
Lui Saul i se încredinţase paza hainelor celor care îl ucideau pe arhidiacon, lovindu-l cu pietre (vezi, Faptele Sfinţilor Apostoli 8,60).
Saul auzise de Învierea lui Iisus, dar nu credea în ea. Dimpotrivă. Credea mai degrabă
  «cuvântului răspândit între iudei», că ucenicii au venit noaptea şi au furat trupul lui Iisus, pe când ostaşii de pază dormeau, şi l-au ascuns într-un loc tainic, numai de către ei cunoscut.
Era hotărât să prezinte cu orice preţ dovezi, că Iisus Hristos nu a înviat. Sfântul Luca, autorul cărţii Faptele Sfinţilor Apostoli, îl descrie pe Saul ca zelos al Legii, duşman al Bisericii şi prigonitor al creştinilor:
„Saul pustia Biserica, intrând prin case şi, târând pe bărbaţi şi pe femei, îi preda la temniţă” (Faptele Sfinţilor Apostoli 8, 3).
Saul credea că trupul lui Iisus se afla ascuns în Damasc. Or,  găsirea lui ar fi confirmat convingerea sa, că nu există înviere. Ca să dovedească aceasta sufla ameninţare şi ucidere şi împotriva ucenicilor lui Iisus, despre care el credea că sunt făptuitorii furtului şi iniţiatorii rătăcirii din popor, presimţită de către arhiereii şi fariseii care au venit la Pilat, sfătuindu-l să poruncească pecetluirea şi supravegherea mormântului, timp de trei zile (vezi Matei 28, 62-63).
Hotărât să dezmintă adevărul Învierii lui Iisus, Saul a mers la arhierei, de la care a primit  soldaţi şi şi scrisori de împuternicire către sinagogile din Damasc, cu recomandarea, de a aduce legaţi la Ierusalim pe oricine s-ar  afla acolo, atât bărbaţi, cât şi femei, care ar urma învăţătura lui Hristos (Faptele Sfinţilor Apostoli 9, 1-2).
N-a presimţit însă că pe drumul spre Damasc va merge în întâmpinarea altui destin, decât cel pe care poate şi-l imaginase. Nu s-a aşteptat să-L întâlnească pe Iisus, a Cărui Înviere o considera ficţiune. Întâlnirea cu Hristos cel Înviat i-a schimbat destinul, calea vieţii,  ba chiar şi identitatea, căci, după întâlnirea cu Hristos cel Înviat, la porunca lui Dumnezeu, a fost botezat de către Anania, unul dintre ucenicii lui Iisus din Damasc (vezi Faptele Sfinţilor Apostoli 9, 10–19), care i-a dat un nume nou, anume Paulus (Faptele Sfinţilor Apostoli 13, 9), de unde şi sintagma
«de la Saulus la Paulus», care se foloseşte adesea pentru a remarca o schimbare totală (pozitivă sau negativă) a unui om sau a unei situaţii.
Nu va fi crezut să devină, din aprig prigonitor al creştinilor, teologul creştin erudit, pe care Dumnezeu l-a chemat să fie vas ales, ca să poarte numele lui Hristos înaintea neamurilor şi a regilor şi fiilor lui Israel (vezi Faptele Sfinţilor Apostoli 9, 15), şi să aşeze realitatea Învierii lui Hristos la fundamentul credinţei şi teologiei creştine:
«Dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică e propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră» (1 Corinteni 15, 14).
Convertirea lui Saul 5
Pe când călătorea şi se apropia de cetatea Damascului, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată, iar el a căzut la pământ. Din lumina aceea a auzit un glas, zicându-i:
«Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?»
El a întrebat: «Cine eşti, Doamne?».
Glasul i-a răspuns: «Eu sunt Iisus, pe care tu îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă » (Faptele Sfinţilor Apostoli 3-5), adică nu poţi lupta împotriva evidenţei, nu poţi tăgădui adevărul Învierii Mele, devreme ce Tu M-ai întâlnit şi vorbeşti cu Mine.
 Întâlnirea cu Iisus i-a fost dovadă că El a Înviat, ceea ce vestiseră şi mironosiţele şi ucenicii care au găsit mormântul gol. Mai târziu va mărturisi el însuşi Învierea Domnului, zicând:
«Hristos a dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin înviere» (Romani 1,4).
Creştinilor din Corint le-a argumentat Învierea lui Hristos şi învierea noastră, ca răspuns pentru unii dintre ei, care ziceau că nu este înviere a morţilor. Le-a spus mai întâi că Hristos a murit pentru păcatele oamenilor, că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, aşa cum stă scris despre El în Scripturi. S-a arătat lui Petru, apoi celor doisprezece ucenici şi, în cele din urmă, deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care unii au murit, dar cei mai mulţi erau încă în viaţă, în vremea când el scria prima scrisoare către comunitatea creştină din Corint. S-a arătat şi lui Iacob şi iarăşi tuturor apostolilor, iar în urma tuturor S-a arătat şi lui Pavel, care se considera
«cel mai mic dintre apostoli», deşi, spune el, nu era vrednic să se numească apostol, deoarece a prigonit Biserica lui Dumnezeu.
Cu privire la adevărul Învierii lui Hristos, Apostolul operează cu un silogism de ordinea evidenţei:
«Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; Şi atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea. Căci, precum în Adam toţi oamenii mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos, începătură (principiul învierii n.n.), apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui» (1 Corinteni15, 3 -23).

Pavel, Sf. Apostol in Atena
Este evident că Sfântul Pavel a predicat Învierea lui Hristos teologic, pe când corintenii încercau să înţeleagă minunea logic. Nu ştim dacă şi corintenii au reacţionat cu privire la învierea morţilor, precum au reacţionat atenienii în Areopag, cărora Pavel le-a vestit pe Hristos cel Înviat din morţi. Aceia,
„auzind despre învierea morţilor, unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis: «Te vom asculta despre aceasta şi altă dată»” (vezi Faptele Sfinţilor Apostoli 17, 32).


 V. Epilog


Mărturiile celor care au fost contemporani cu patimile, moartea şi Învierea lui Hristos, s-au transmis generaţiilor de creştini de după ei, fie în scris, fie prin tradiţia orală a Bisericii. Ele au pentru creştinul autentic valoare de documente istorice, ziditoare de suflet, cu ajutorul cărora el îşi îmbogăţeşte cunoştinţele despre Dumnezeu şi îşi întăreşte credinţa şi convingerile în evidenţa Învierii lui Hristos şi în propria înviere. El crede că ucenicul Toma a cercetat semnele rămase de la cuie şi de la lance, nu numai pentru a se convinge şi a crede el însuşi, ci şi pentru cei care, deşi «n-au văzut, au crezut» (Ioan 20, 27).
Din moşi strămoşi, de la Sfintele Paşti până în ajunul Praznicului Înălţării Domnului, creştinii ortodocşi obişnuiesc să-şi dea bineţe cu mărturisirea de credinţă în Învierea lui Hristos, rostind şi răspunzând: «Hristos, a înviat!, Adevărat a înviat!», ca dovadă evidentă că ei cred, simt şi socotesc Învierea Domnului şi propria lor înviere, ca pe evenimentele cele mai însemnate din viaţa şi din destinul lor; că prin credinţă în Învierea lui Hristos se fac şi ei contemporani cu Iisus şi cu martorii Învierii Lui.
Ei cred că prin Înviere Hristos a probat că este Fiul lui Dumnezeu; ei cred că Învăţătura Lui a fost de Sus, de la Dumnezeu, şi poartă pecetea adevărului Dumnezeiesc; ei cred că minunile săvârşite de către El, .că Învierea Lui, au fost făcute cu puterea lui Dumnezeu.
Ca mărturie vie a credinţei lor, ei intonează în bisericile şi în casele lor imnul: « Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând, şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le».
Praznicul Sfintelor Paşti este pentru creştinul autentic prilej de bucurie duhovnicească, de înnoire a sufletului, de luminare pe drumul vieţii în nemărginită armonie cu sine însuşi, cu lumea şi cu Dumnezeu, de iertare şi de împăcare cu aproapele său.
Sub imboldul bucuriei Învierii Domnului, Biserica vesteşte cu stăruinţă Învierea lui Hristos, ne invită şi ne îndeamnă să ne purtăm unii faţă de alţii « într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos» (Filipeni 1,27); să fim buni şi drepţi unii cu alţii, să ne iubim unii pe alţii ca fraţii, să gândim într-un singur cuget, «având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare» (Filipeni 2, 2); să devenim oameni mai buni; «să ne luminăm cu prăznuirea şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm; să zicem „fraţilor” şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere» (Canonul Sfintei Învieri, Laude).

Enoriaşilor parohiilor noastre române – ortodoxe din Freiburg şi din Pforzheim, precum şi cititorilor paginilor noastre de internet, le dorim să aibă parte de binecuvântate Sfinte Paşti, cu bucurie şi sănătate.

Să rugăm pe Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Cel Înviat să ne facă părtaşi roadelor Sfintei Sale Cruci şi ale Sfintei Sale Învieri.
 
Hristos a înviat!  – Adevărat a înviat!

Protoiereu Sorin Petcu     Freiburg in Breisgau, A. D.  2017

Sfintele Paşti - 2017 -  Programul slujbelor

Cuprinsuul / Inhaltsverzeichnis